Articolul de față constă într-o analiză asupra cărții Svetlanei Aleksievici, “Rugăciune pentru Cernobîl”. Cartea aduce în lumină dramele trăite de oamenii care au fost martori la explozia reactorului patru din cadrul centralei nucleare de la Cernobîl în noaptea de 26 aprilie, 1986. Opiniile asupra lucrării Svetlanei Aleksievici aparțin autorului articolului și nu reprezintă o expertiză specializată asupra evenimentelor din aprilie 1986.
În noaptea de 26 aprilie, 1986, la ora 01:23, reactorul patru din cadrul Centralei Nucleare de la Cernobîl (situat în Ucraina) a explodat în urma efectuării defectuoase a unui experiment tehnic. Explozia miezului reactorului a dus la un incendiu masiv care a topit materialul nuclear (compus din uraniu). În urma incendiului, mai multe elemente radioactive au fost răspândite de vânt pe întreg globul.
Stingerea incendiului și lichidarea zonei a presupus intervenția pompierilor, militarilor, minerilor și muncitorilor din Uniunea Sovietică. Aceștia, prin munca lor, s-au expus unor doze înalte de radiații care le-au periclitat sănătatea.
S-a creat o zonă de excludere, pe o rază de 30 de km în jurul centralei, aceasta fiind ulterior extinsă la peste 4 mii de km². Din această zonă au fost evacuate mii de persoane pentru siguranța sănătății lor. Din 2011, zona poate fi vizitată pe proprie răspundere.
Alături de cei chemați să contribuie la lichidarea zonei, printre victime s-au numărat și alți oameni (incluzând și copii) care au suferit din punct de vedere al sănătății fizice, cât și psihice. Alte efecte ale dezastrului includ malformații ale animalelor și plantelor, un nor radioactiv care a ajuns până în Suedia, Franța și Italia, precum și contaminarea unor suprafețe mari din Belarus, Ucraina și Rusia.
Cartea ”Rugăciune pentru Cernobîl” de Svetlana Aleksievici se găsește sub mai multe denumiri. Dacă în Statele Unite, cartea este intitulată ”Voci din Cernobîl: Istoria orală a unui dezastru nuclear” (aspect care relevă atât tipul principal de surse utilizate pentru realizarea cărții, cât și accentul pus pe experiența oamenilor care au trăit în diverse moduri tragedia), în Regatul Unit, cât și în România, cartea se găsește sub denumire ”Rugăciune pentru Cernobîl: O cronică a viitorului” (fiind asemenea unei avertizări asupra a ceva ce se va mai putea întâmpla, dacă nu avem grijă; totodată termenul de ”rugăciune” din titlu reprezintă o componentă spirituală, conferind un sentiment de alinare celor care au trecut prin dezastru, concomitent fiind și un mod de comemorare a victimelor). Pe parcursul a 10 ani, autoarea a luat interviuri de la peste 500 de martori. Cartea a apărut pentru prima oară în 1997, în limba rusă.
Aleksievici aduce în discuție dezastrul de la Hiroshima și Nagasaki, susținând că dacă ar fi fost vorba de o situație militară ca în cazul celor două menționate anterior, oamenii s-ar fi pregătit, însă explozia reactorului 4 a fost unul neașteptat. Întoarcerea spre trecut ca, și reper pentru prezent și viitor, este o temă recurentă atât în mărturiile din carte, cât și în justificarea autoarei. Ea însăși recunoaște că atunci când scrie cărți despre o temă anume, de obicei necontemporane cu ea, analizează istoriografia subiectului respectiv. În schimb, tragedia de la Cernobîl a fost relativ apropiată de ea (Aleksievici fiind născută în Ucraina și crescută în Belarus, iar la data producerii exploziei ea avea 37 de ani, profesând ca jurnalistă), astfel componenta afectivă fiind prezentă, iar metodologia acesteia în raport cu scrierea cărții despre temă trebuia să se schimbe, întrucât era lipsită de o istoriografie. Concepția despre ceea ce înseamnă trecutul se transformă și ea. Tragedia nucleară de la Cernobîl prezintă semnele unui război - soldații care evacuează și păzesc zona, oameni relocați, locuințe părăsite. Presa pe care autoarea a consultat-o pentru întocmirea cărții utilizează termeni specifici câmpului semantic al războiului. Aici intervine adevărata tragedie - oamenii care, din experiența colectivă umană și istorică, văd războiul ca și ceva fizic, vizibil, tangibil, auditiv și olfactiv. Multe persoane, atunci când erau evacuate din locuințele lor pe o rază de zeci de kilometrii, nu puteau să înțeleagă gravitatea situației în care se aflau. Pentru ei pericolul era asociat cu durata scurtă, cu acel ”acum se întâmplă” sau ”imediat o să aibă loc”, nu cu efectele radiațiilor pe termen lung asupra sănătății lor, cât și al urmașilor. Natura pare normală, însă este contaminată. Inamicul - radiațiile - este unul invizibil. Aici apare ironica existență a soldaților pe care autoarea o scoate în evidență - aceștia sunt înarmați, însă nu au în cine, sau în ce să tragă. Ei țin oamenii departe de ceva ce nu se putea vedea. Pentru autoare, Cernobîlul reprezintă prăbușirea culturii războiului.
Noua concepție despre timp se relevă nu doar prin raportarea la trecut și evenimentele acestuia, ci și prin raportarea la viitor. Efectele dezastrului se vor resimți pe o perioadă lungă de timp, care depășește viețile oamenilor care au resimțiti dezastrul și care au murit încercând să îl diminueze. Autoarea menționează faptul că lucrarea nu este despre accidentul propriu-zis, despre care s-a scris deja mult în presă și documente, ci este despre victimele ei, cei care nu a avut un cuvânt de spus în toată situația la momentul respectiv. Pornind de la aceste mărturii, se poate creiona o imagine mult mai clară a catastrofei - cei care au trăit-o și au resimțit-o sunt îndreptățiți să-și spună partea lor de poveste. Tragedia acestor oameni se înscrie în rândul istoriei colective și cotidiene. Înainte ca aceștia să dispară, și odată cu ei și experiențele lor, este necesară însemnarea cât mai rapidă a ceea ce au trăit acești oameni, asemenea cum enunță și Aleksievici: ”Pentru ca un eveniment să devină istorie, e nevoie de cel puțin 50 de ani. Dar aici trebuie să mergem pe urmele proaspete”.
Ce se întâmplă cu ceea ce simt oamenii? Ce perspective noi aduce tragedia de la Cernobîl asupra sentimentelor și psihologiei umane? În primul rând pentru localnicii din zonele părăsite, asemenea cum reiese și din mărturii, dar și din ceea ce zice autoarea la începutul cărții, ceea ce se află acolo (sau mai degrabă ceea ce nu se mai află) nu este asociat cu un eveniment special, cu un eveniment care se află în afara granițelor normalului. Pentru localnici, zonele în care locuiesc este acasă, cotidianul, viața de zi cu zi. Deși au fost evacuați din satele și orașele din jur, multe dintre aceste persoane au decis să revină în locuințele lor. Justificările pentru acest comportament nu sunt date de către autoare, însă acestea se pot găsi în cadrul mărturiilor, fiind diferite de la persoană la persoană. Dacă pentru străini zona de excludere, orașele și satele din jurul Cernobîlului reprezintă o fascinație, o ”ciudățenie”, pentru localnici este normalul cel de toate zilele.
Un alt aspect ce ține de zona afectiv-cognitivă este întrepătrunderea iubirii cu moartea - lipsa fricii față de posibilele riscuri asupra sănătății în momentul în care cel iubit suferă și este pe moarte. Aici aducem în discuție părinții - mamele și tații -, soțiile, fiicele, surorile care au fost alături, mai ales fizic, de cei care au încercat să salveze cât mai mult posibil din ceea ce iubeau - căminele și familiile lor. Soldați, pompieri, lichidatori afectați de radiații, cu arsuri și dureri de corp, de stomac, de cap au fost cuprinși de grija și de iubirea celor care n-aveau frică de ei. Cernobîlul și efectele sale au dus la, așa cum o numește autoarea, o ”perestroikă*” a sentimentelor.
Legat de eroi, autoarea își pune următoarea întrebare: pompierii care au stins flăcările din reactorul patru, au fost eroi, sinucigași sau victime ale ideologiei sovietice? Autoarea îi consideră ”eroi ai timpului”. Acțiunile întreprinse de către aceștia nu au salvat doar ”Patria” (sau mai bine zis, ideea de ”Patrie”), ci ecosistemul, viața întregii Europei și a unei mari părți din Pamânt (în contextul în care norul de radiații a ajuns și deasupra Suediei, Africii și a Chinei, cel mai probabil ajungând și mai departe dacă incendiul ar fi ars mai mult; dat fiind că consecințele s-au resimțit pe majoritatea globului, tragedia, susține autoarea, a dus la aplanarea diferențelor).
Cât de mult a îndepărtat Cernobîl omul de animal? Care sunt diferențele dintre cele două? Aleksievici abordează această întrebare prin atragerea atenției asupra comportamentului soldaților față de animalele din zona de excludere - localnicii au fost nevoiți să-și lase necuvântătoarele în spate, iar soldații i-au împușcat. Această ultimă imagine este asociată de către autoare cu momentul în care Iisus vine în Templul de la Ierusalim și vede animalele pregătite pentru jertfă. Biomormintele animalelor sunt văzute asemenea unor altare antice. Într-o notă ironică, autoarea își pune întrebarea cui îi sunt închinate aceste biomorminte, dacă sunt o jertfă pentru zeul științei sau al focului? Știința omului sovietic a dus la un foc care a distrus lumea creată de Divinitate. În urma exploziei, comportamentul animalelor din zonă s-a schimbat - albine care nu mai ieșeau din stup, râme care s-au ascuns adânc în pământ, pești care se ascundeau în adâncurile apelor. Astfel, s-a putut observa instinctul de supraviețuire pe care omul nu îl mai deține. În acest context, autoarea se întreabă care dintre cele două trăiesc mai mult, oamenii sau animalele, și care dintre cele două sunt mai importante? Aleksievici nu oferă un răspuns la asta, lăsându-i pe cititori să tragă singuri concluzia.
La finalul capitolului, autoarea răspunde la întrebarea de la început - cât este vorba despre comemorarea trecutului, și cât despre ceea ce se mai poate întâmpla în viitor. Răspunsul acesteia este unul destul de deprimant: toate nenorocirile din secolul al XIX-le, respectiv început de XX nu par să ducă către o lume mai bună și un viitor mai bun.
Aleksievici utilizează o abordare calitativă - mărturiile luate de aceasta abordează subiectul din mai multe persepective (viața cotidiană, elemente tehnice, viața de adult, de copil etc.). Pluridimensionalitatea este dată de abordarea persoanelor din diverse categorii sociale și profesionale - pompieri, psiholog, localnici, părinți, oameni din diverse sate și orașe (Belîi Bereg, foști locatari din Prîpiat, Braghin, Narovlia), mame, lichidatori, profesori universitari, ziariști, doctor în științe agricole, inginer chimist, istoric, inspector de mediu, soții, profesori etc. Fiecare martor își spune propria poveste, ori povestea despre eveniment în sine, prin prisma trăirilor proprii și a specializării pe care o are.
Autoarea oferă în majoritatea cazurilor numele oamenilor - de obicei îl oferă întreg, ori doar prenumele alături de inițiala numelui de familie. Totodată, ea menționează și categoria socială/ statutul socio-profesional al acestor persoane (de exemplu Nina Prohorovna Litvina, ”soție de lichidator”), uneori alături de o scurtă descriere a lor (de exemplu ”Lena M. din Kirghizia. În pragul casei, ca pentru o fotografie, alături de cei cinci copii ai ei și de motanul Metelița, pe care l-au adus cu el”, ”și un bărbat care nu a spus niciun cuvânt (soțul fiicei)”).
Istorisirile persoanelor sunt intitulate în traducerea în română a Editurii Litera, apărută la București în 2020, ca monologuri. Înainte de fiecare, autoarea le dă câte un titlu metaforic, ori sugestiv care face trimitere la ceva ce a zis persoana respectivă, ori temele abordate de către aceasta (de exemplu ”Monolog despre cum poți vorbi și cu viii, și cu morții”, ”Monolog al unui sat despre cum sunt chemate sufletele din cer, pentru a plânge și a mânca alături de ele”, ”Monolog despre cum este găsită o râmă și cum se bucură o găină. Că nici ceea ce fierbe în ceaun nu e veșnic”). Unele dintre mărturisiri sunt luate la comun, de exemplu interviurile luate de la mai multe persoane din același sat. În această categorie al mărturisirilor colective intră și cel al copiilor, grupate sub denumirea Corul copiilor, cel al membrilor armatei, Corul soldaților și Corul poporului.
Prezența autoarei se resimte doar în capitolul intitulat ”Interviu al autoarei cu sine însăși despre o istorie uitată și despre faptul că Cernobîl pune sub semnul întrebării imaginea noastră despre lume”- în care își prezintă ipoteza de cercetare și oferă o explicație, mai mult sau mai puțin directă, la ea -, la finalul cărții, în capitolul În loc de epilog - în care ironizează ”măreția” Uniunii Sovietice, cât și pe occidentalii care merg în vizită la Cernobîl -, cât și pe parcursul mărturiilor, incluzând informații ”tehnice” (prin titlurile date mărturiilor, numele martorilor, uneori succinte descrieri ale lor/ al cadrului la începutul sau finalul mărturiei și prin menționarea gesticii și mimicii celor care depun mărturie pe parcursul povestirilor).
Ca și surse, la începutul cărții autoarea utilizează fragmente din ziare (Narodnaia - Belarus, Ogoniok - Rusia), Enciclopedia Belarusă și articole belaruse. Mărturiile compun aproape toată cartea.
Structura cărții este următoarea - la începutul cărții avem capitolul Informație istorică în care sunt prezentate fragmente din ziare (Narodnaia, Ogoniok), Enciclopedia Belarusă și articole belaruse. Prin acestea se introduce perspectiva ziariștilor și a opiniei publice asupra subiectului, creând o imagine tehnică, obiectivă asupra subiectului. Acest capitol este urmat de O voce omenească singură, mărturia Liudmilei Ignatenko, soția pompierului Vasili Ignatenko care a murit la nici trei săptămâni după accidentul de le Cernobîl în urma expunerii la radiații. Acest capitol îl contracarează pe cel anterior, deschizând perspectiva intimă asupra evenimentului printr-o tragedie personală - acțiunile și starea de sănătate a pompierului Vasili Ignatenko înainte și după eveniment, alături de suferința și gândurile soției sale, Liudmila. Următorul capitol, Interviu al autoarei cu sine însăși despre o istorie uitată și despre faptul că Cernobîl pune sub semnul întrebării imaginea noastră despre lume este analizat mai sus. Mărturiile oamenilor încep să apară din capitolul Pământul morților, regăsindu-se și în capitolele Apogeul creației și Tristețea ne încântă.
Ultimul capitol este intitulat În loc de epilog. În cadrul acesteia, autoarea scrie, pe baza unor ”materiale apărute în ziarele belaruse” o ofertă, ironică, de vizitare a Cernobîlului. Ironia autoarei ”lovește” în regimul sovietic care se considera veșnic și care garanta constant calitatea lucrărilor sale: ”... comitetul orășenesc de partid. Aici încă se păstrează lozinci din vremurile comuniste - radiația nu le-a făcut nimic”. Carcasa care acoperă reactorul patru este asociată unui sarcofag, contribuind astfel la atmosfera de moarte creată de clădirile abandonate, totodată fiind o metaforă a tragediei care a provocat sute de morți. Adevărata ironie a acestui ”sarcofag” constă în existența continuă a radiațiilor care transcend mai multe generații umane. Viețile celor care s-au sacrificat pentru stingerea incendiului și construirea carcasei sunt minuscule în raport cu existența pe termen lung al radiațiilor și al efectelor acestora. Astfel, sarcofagul devine, fără să se vrea, un monument al comemorării eroilor Cernobîlului, al victimelor nu al reactorului sau a centralei, ci a incompetenței și a falei sovietice. Totodată, ironia se îndreaptă și către societatea occidentală, mai precis față de cei care merg în vizită la Cernobîl. Critică dorința vesticilor de a vizita ceva ce pentru societate din Europa de Est reprezintă o tragedie apropiată de bombele nucleare din cel de Al Doilea Război Mondial. Autoarea asociază în acest context Cernobîlul cu un pelerinaj la Mecca, ceva exotic și excentric care îl scoate pe omul din vest din plictiseala cotidiană.
Ca și elemente de noutate putem observa, pentru perioada în care a fost publicată prima oară (1997), afirmarea istoriilor personale. Svetlana Aleksievici nu vorbește ea prin carte, ci lasă victimele să o facă iar asta este specific lucrărilor ei (vezi ”Războiul nu are chip de femeie” din 1983 - mărturiile femeilor din Uniunea Sovietică care au luptat pe front în cel de Al Doilea Război Mondial - și ”Soldați de zinc” din 2019 - mărturiile participanților sovietici la războiul din Afganistan din 1979-1989, cât și a mamelor și soțiilor acestora). Istoria nu mai este văzută doar din ochii specialiștilor, detașați de evenimentele care s-au întîmplat în locuri și timpuri îndepărtate de ei. Totodată, această carte începe a fi scrisă nu cu mult după ce evenimentele de la Cernobîl au avut loc, publicarea ei realizându-se la doar șase ani de la prăbușirea Uniunii Sovietice. Într-un cadru în care instituțiile și societatea încearcă să-și reformeze realitatea, și identitatea, în urma prăbușirii unui imperiu care le-a controlat viața pe o perioadă de peste 60 de ani, această lucrare vine ca și o descătușare de păcatele ”imperialismului comunist”, o asumare a ceea ce era defapt regimul sovietic. Odată cu această asumare, societatea, cât și conducerea, are posibilitatea de a acționa către mai bine, de a-și asuma responsabilitatea față de siguranța celor din jur, cât și față de libertatea cuvântului, de a semnala ceea ce este greșit pentru a se evita producerea unor tragedii ca cele întâmplate în noaptea de 26 aprilie, 1986.
Ca și limite ale lucrării, se poate lua în considerare bariera de limbaj - interviurile și mărturiile au fost luate în diverse limbi, iar cartea a fost inițial publicată în limba rusă. Este posibil să existe nuanțe de la o limbă la alta în ceea ce privește unii termeni sau unele expresii. Totodată, au depus mărturie persoane din diverse categorii sociale și profesionale; citind traducerea, se pierde din vocabularul specific fiecărui om. Poate ar fi fost interesant să analizăm mărturiile în limba originală în care au fost luate, însă acest lucru cere o amplă cunoaștere a acestor limbi de către cititor pentru ca acesta să-și formeze propria opinie.
Dat fiind că aceste interviuri au fost luate pe o perioadă de 10 ani, este posibil ca unele mărturii să fie lipsite de informații, mai mult sau mai puțin relevante, ori ca informațiile să fie redate diferit față de cum s-au întâmplat. Acest lucru se poate datora memoriei intervievaților, existând posibilitatea ca aceasta să fie alterată din cauza vârstei, bolilor ori a traumelor suferite. Totodată, există o posibilitate crescută ca mărturiile să fi fost prelucrate ulterior de către autoare pentru a menține coerența firului narativ.
Este această carte bună din punct de vedere istoric? Nu neapărat - pe de o parte, în cadrul cărții găsim istorii personale, frânturi de vieți omenești, fiecare povestită din perspectiva propriilor trăiri și propriilor capacități cognitive. Există posibilitatea ca unele informații să se contrazică, ori să fie eronate - într-un final cei care povestesc, majoritatea sunt oameni simpli, care nu au o pregătire în domeniul istoriei și care narează o dramă personală, astfel componenta afectivă fiind puternică. Aleksievici nu are o formațiune istorică - aceasta este jurnalistă. Cu toate acestea, ea nu intervine (ori cel puțin nu menționează ca ar interveni) să corecteze, ori să confirme, cele spuse de intervievați. Aceasta nu oferă informații clare asupra modului în care operează cu informațiile obținute. Consider că este necesară o comparație între versiunea originală în limba rusă și traducere/ traduceri, alături de o comparație cu interviurile originale, dacă am putea avea acces la ele.
Pe de altă parte, prin prisma acestor istorisiri personale, ne putem crea o imagine generală a acestei tragedii, de unde putem să pornim spre mai multe direcții de cercetare. Ideea finală totuși este următoarea - autoarea, așa cum menționează și ea la începutul cărții, nu caută să prezinte evenimentele în mod tehnic și științific. De formațiune jurnalistică, Svetlana Aleksievici face apel la sursa primară și oculară - oamenii, martori și actanți ai acestei istorii - pentru a trece dincolo de obișnuitele date ( atât calendaristice, cât și științifice) și momente cheie, pentru a ne face să înțelegem că istoria și tragediile ei ne privesc și ne înconjoară pe toți, nefiind compusă doar din perspectiva celor de la vârful piramidei conducerii (care, ironic, deși ei sunt fața a ceea ce se întâmplă, doar despre ei se scrie și se fac documentare, și doar lor li se iau interviuri, tot ei sunt cei mai puțini afectați de deciziile pe care le iau).
ALEKSIEVICI, Svetlana. Rugăciune pentru Cernobîl: O cronică a viitorului. Traducere de Antoaneta Olteanu. București: Litera, 2020.
https://science.howstuffworks.com/chernobyl-elephants-foot.htm
https://www.keele.ac.uk/extinction/controversy/chernobylandussr/
Imaginea de copertă: https://cdn4.libris.ro/img/pozeprod/11035/11034238-1.jpg
Comentarii (0)