Momentul 1821 și mișcarea revoluționară a lui Tudor Vladimirescu aduce în Țările Române o primă experiență practică a conceptelor liberale, ideile Revoluției Franceze din 1789 și ale Independenței Statelor Americii în 1776. Se marchează începutul unei perioade de conflict între două viziuni fundamental diferite asupra viitoarei formațiuni de guvernare într-o lume post-fanariotă: tradiționalism versus curentul liberal.
Este foarte ușor să picăm în capcana simplificării componenței celor două părți, a motivațiilor din spatele lor sau a modului în care domnii pământeni se raportează la ele. Vom vedea că separarea nu se produce exclusiv din cauza originilor boierilor sau a bogăției, ci mai degrabă datorită concepției individuale asupra formei de guvernare.
MOLDOVA
Cazul Moldovei este foarte interesant. Constituția Cărvunarilor, propusă domnului Ioniță Sturdza în aprilie 1822 de către boierimea secundară, este cauza împărțirii boierimii în două partide. Cărvunarii vor invoca egalitatea naturală în fața legii, dreptul la o adunare obștească cu membri aleși o dată pe an și principiul meritocrației, motivată de „căutarea fericirii, împiedicată de neorânduieli”. În jurul domniei deja începe să se formeze o majoritate favoritară în Divan, formată din familii boierești noi, precum Aslan, Grecianu sau Constandache, care primesc dregătorii. Împotriva acestora se plasează, majoritar, boierimea mare conservatoare, condusă de Mihail Sturdza. Nemulțumirile provin din această amenințare a privilegiilor și din simpla întrebare: „De ce nu sunt eu Domn?”. Li se alătură inclusiv o parte a boierimii secundare, care se raportează pozitiv la promisiunea lui M. Sturdza de a apăra vechile tradiții și instituții puse la punct înaintea domniilor fanariote, indicându-ne că divizarea este ideologică.
Se poate demonstra destul de ușor că această veche ordine este la baza grupării boierilor conservatori. În 1824, Mihail Sturdza se plânge lui Metternich despre cum se chinuie să strângă toți boierii mari. În același an, Porții îi este trimisă o petiție împotriva domnului Ioniță Sturdza, semnată de boierii conservatori, printre ei inclusiv boieri secundari, în care acuză dări grele, golirea cutiilor milei și ridicarea a 400 de boieri noi.
Mihail Sturdza va trimite o scrisoare Rusiei, cerând supunerea Moldovei în fața unui monarh ortodox rus, pledoaria sa fiind pentru o guvernare monarhică, o variantă mai binevenită decât „utopia democrației”. Există și o apropiere de Austria în 1825, petiționând limitarea puterii domnești, libertatea negoțului și deschiderea portului Galați în schimbul numirii unui Domn pe viață, în locul lui Ioniță Sturdza, printr-o înțelegere ruso-otomană.
Deși mulți dintre boierii mari sunt arestați la domiciliu sau în mănăstiri, fiind acuzați de negociere cu Poarta fără cunoștința domnului, cauza conservatoare va avea câștig de cauză. La un an după Convenția de la Akkerman și a deciziei numirii unui Domn de către fruntașii unei „clase nobile” pe durata de 7 ani, s-a observat o solidaritate a boierilor în extinderea și garantarea privilegiilor, împotriva curentului liberal. Mihail Sturdza ajunge Domn în Moldova în 1834, iar viziunea liberală a Cărvunarilor nu se va materializa.
ȚARA ROMÂNEASCĂ
Conflictul în Țara Românească este mai puțin pronunțat decât în Moldova, dar similar în natură. La 1822 este clară o dorință a boierimii mari, compusă din familiile vechi (Văcărescu, Belu, Kretzulescu), de limitare a puterii domnului. Boierimea mică încearcă să se pună pe picior de egalitate cu boierimea mare.
Odată cu numirea domnului Grigore Ghica de către Poartă regăsim sentimentul de trădare a vechilor obiceiuri printre boierii tradiționali. Stilul absolutist al domnului, fără vreo intenție de a permite o limitare a prerogativelor sale, va rupe relațiile dintre curtea domnească și boieri.
Mișcarea de opoziție este în principal compusă din boieri mici, conduși de Constantin Bălăcianu, un partizan al înlăturării grecilor din administrație și din funcțiile ecleziastice. Văcărescu, vistierul țării, este acuzat de delapidări de bani, supranumit „vânzătorul țării”. Boierii mari apropiați curții sunt acuzați că și-au uitat patriotismul în scrisori anonime din 1825.
O problemă majoră și un subiect al tensiunii împotriva bulei din jurul Domnului a fost Comitetul de Administrare Fiscală, înființat în 1827, sub supravegherea Divanului Săvârșitor. Grigore Ghica este acuzat că acaparează din fondurile de lefuri. Instituția controversată este văzută de unii apropiați de Ghica ca un pas al modernizării administrative, un proiect al despotului luminat al secolului XVIII, dar, pe de altă parte, nu a ușurat deloc situația contribuabililor.
Ruptura este și mai vizibilă în 1834. Iordache Golescu, un apropiat al lui Bălăceanu, scrie „Starea Țării Românești pe vremea pământenilor”, în care împarte boierii în „patrioți” și „patrihoți”. Patrioții reprezintă boierimea mică, care cere desființarea liudelor, cislelor (registre fiscale), huzmetelor (taxe pe servicii publice) și a plocoanelor (daruri oferite unui dregător). Venitul țării să cuvină țării, iar domnul să dispună exclusiv de lista sa civilă.
Boierimea tradițională se va opune în mod expres înființării unei adunări formate din reprezentanți aleși de tot poporul, indiferent de rang, care să fixeze dările, să întocmească pravile și să aleagă Domnul.
Reforma fiscală și culturală sunt subiectul dezbaterii dintre generații. Boierii tineri, educați în Occident, se vor împotriva dorinței boierilor vechi de a continua să profite de pe munca țăranului. Golescu promovează ideea că boierii educați ar trebui să își sacrifice din privilegii pentru a ridica țăranul muntean, care, datorită fiscalității, este în condiții mult mai mizerabile decât cel din Ungaria sau Ardeal. Similar cu cazul Moldovei, dorința acerbă a celor mai mulți dintre boieri de a-și păstra privilegiile și influența stinge orice imbold iluminist.
Contactul boierimii mari din Țările Române cu acest curent liberal duce, paradoxal, la o întărire a ideilor conservatoare, bazate pe valori tradiționale. Există într-adevăr mai puțin efect recidiv în Țara Românească, unde Grigore Ghica încearcă să impună niște reforme fiscale și culturale, dar fără mult succes. Se observă totuși diferențe tot mai clare între generații, în special odată cu sporirea numărului de boieri educați în Occident, dar la 1830 aceștia erau încă dominați politic de vechea gardă boierească, care ar fi fost dispusă să dea la schimb un suzeran pentru altul, inclusiv pentru o suzeranitate străină (Rusia, în cazul Moldovei), dacă ar fi însemnat garantarea privilegiilor lor.
BIBLIOGRAFIE
1. Keith Hitchins, România 1774 - 1866
2. I.C Filetti, Frământările politice și sociale în Principatele Române de la 1821 - 1828
3. A.D Xenopol, Istoria partidelor politice în România
Comentarii (0)