Probleme într-un sat transilvănean la 1913

În seara zilei de 9 ianuarie 1913, în casa parohială din satul Beșinău, parohul Teodor Pauletti, în vârstă de 65 de ani, își trăia ultimele momente lumești. Alături de familia îndurerată, muribundul a fost asistat de preotul Ioan Pop, care i-a administrat sfintele sacramente, și de medicul Endre Zalany din localitatea Roșia de Secaș.

În Șematismul veneratului cler al Arhidiecezei Mitropolitane Greco-Catolice Române de Alba Iulia și Făgăraș pe anul 1900, am identificat o serie de informații referitoare la parohia unită din Beșinău și la preotul Teodor Pauletti. Potrivit acestei surse, biserica purta hramul Sfinților Arhangheli. Casa parohială fusese ridicată în anul 1880 din pământ întărit, iar școala nu exista, deși în sat erau consemnați: „Școlari: 23; ficiori: 13; fete: 10”. Parohia avea un venit de 627 de coroane și 2 fileri. Despre preotul Teodor Pauletti aflăm că s-a născut la data de 24 august 1847 și că a urmat gimnaziul și cursurile pedagogice la Blaj. După finalizarea studiilor teologice, a fost hirotonit preot în 1879, același an în care a preluat parohia din Beșinău.

Conform informațiilor extrase din Conscripția pentru preoții repausați ai Arhidiecezei Greco-Catolice de Alba-Iulia și Făgăraș, Teodor Pauletti și soția sa, Laura, au avut patru copii. Silviu Adrian, primul născut (n. 27 mai 1880), și Letiția Laura (n. 20 noiembrie 1883) erau deja căsătoriți la momentul morții tatălui lor. Fiul Aurel (n. 11 februarie 1887) suferea de o afecțiune psihică, fiind consemnat prin termenii „cretin - nebun”. Mezina familiei purta numele Silvia Veronica (n. 17 mai 1891).

La Blaj, centrul metropolitan, a ajuns, cu o oarecare întârziere, o scrisoare a protopopului adresată „Preaveneratului Consistoriu Arhiepiscopesc”. Scrisoarea aducea la cunoștința organelor administrative ecleziastice moartea preotului Teodor Pauletti și trecerea parohiei în statut vacant, până la numirea unui nou paroh. Semnatarul justifica întârzierea informării prin faptul că locul fostului preot fusese ocupat temporar de un paroh interimar. Ioan Bătăcuiu, paroh interimar, era recomandat pentru numirea în funcția de administrator al parohiei unite.

Răspunsul Consistoriului a venit la 22 februarie 1913, protopopul fiind rugat să întocmească inventarul parohiei și să obțină cererea preotesei Laura cu privire la anul de doliu. Conform legislației bisericești, anul de doliu putea fi solicitat de preotesele rămase văduve, care își rezervau dreptul de a beneficia de pământul agricol și de casa parohială timp de un an de la moartea soțului.

La o lună după aceea a ajuns la Blaj scrisoarea văduvei, prin care aceasta cerea aprobarea anului de doliu. Dincolo de caligrafia îngrijită, se remarcă delicatețea și frumusețea formulărilor folosite, fapt care sugerează că Laura beneficia de o anumită pregătire: „stau pe lângă exprimarea dorinței ca în anul curent să folosesc eu porțiunea [de pământ] folosită de bărbatul meu; cu atât mai vârtos, că bărbatul meu în nădejdea vieții a sămănat mult grâu de toamnă, apoi înainte de moarte, a angajat servitor pentru isprăvirea lucrărilor pe anul curent, și astfel în caz că aș rămâne fără folosirea pământului aș fi prea păgubită.”

Exista, totuși, problema unei parohii vacante, care avea nevoie de numirea unui administrator permanent. Pentru preoți, aflarea veștilor despre asemenea parohii stârnea interes, întrucât mutarea într-o altă parohie putea însemna obținerea unor condiții de trai mai bune. Acesta a fost și cazul preotului Nicolae Ungureanu din Mușca. Din informațiile identificate în Șematismul pe anul 1900, Nicolae Ungureanu s-a născut în 11 aprilie 1874. Studiile gimnaziale le face la Blaj și susține examenul de maturitate în anul 1893. După ce se căsătorește este hirotonit preot în 20 septembrie 1898, iar în vara anului 1899 dă examenul de calificare la Institutul pedagogic din Blaj.

Acesta a trimis o scrisoare de intenție la 5 septembrie 1913. Ceea ce surprinde este enumerarea sistematică a motivelor pentru care se considera apt să păstorească credincioșii din Beșinău. Preotul a ales să prezinte mai întâi motivele personale: era născut în Beșinău, iar părinții săi, în vârstă de 80 de ani, aveau nevoie de ajutorul lui. În plus, avea numeroase rude în sat și era cunoscut de săteni, fapt care, în opinia sa, ar fi putut facilita lucrările de întreținere, mărturisind: „căci rar se mai află azi parochie în stare așa deplorabilă, biserica fiind o ruină, școala lipsind total.”

Nicolae Ungureanu ține să menționeze că servise timp de 15 ani ca preot în două parohii din Munții Apuseni, iar salariul primit era mult prea mic: „după care nu am altă răsplată, decât mângâierea sufletească de a fi lucrat greu spre mărirea lui Dumnezeu și binele poporului”. Ceea ce îl apăsa cel mai mult era faptul că avea șase copii, pe care nu îi putea crește în lipsa resurselor de care ar fi dispus dacă ar fi devenit paroh în Beșinău. Preotul își încheia scrisoarea cu rugămintea de a i se asigura parohia cât mai rapid, pentru a putea începe cultivarea pământului. Aici se conturează o problemă majoră: preotul cerea darea în folosință a pământurilor bisericești la 5 septembrie 1913, deși anul de doliu al preotesei nu se încheiase.

Prin adresa din 24 octombrie 1913 i-a fost confirmată numirea de paroh în Beșinău, cu mențiunea că nu va fi introdus în parohie decât la 9 ianuarie 1914, momentul expirării anului de doliu.

Dintre toate documentele cercetate în cazul parohiei Beșinău, unul dintre cele mai interesante este scrisoarea din 5 decembrie 1913, pe care sătenii au adresat-o Mitropoliei atunci când au aflat despre numirea preotului Nicolae Ungureanu. Din această scrisoare reiese o nouă perspectivă: preotul nu era bine văzut de comunitate. Un fragment relevant din document surprinde starea de nemulțumire a credincioșilor: „Noi suntem destul de mizeri, fără nici o mângâiere dacă sus numitul ne va fi păstor sufletesc.” Se poate observa că autorul scrisorii vorbește în numele comunității, fapt confirmat inclusiv de semnăturile celor 25 de oameni prezenți la redactarea documentului. Dintre numele lizibile pot fi amintite: Ioan Pop, Ana Popa, Niculae Mihălțianu, Niculae Oltean, Vasilie Oltean, Niculae Crăciunean, Ioan Crăciuneanu, Ioan Oltean și Ana a lui Vasile.

Totodată, scrisoarea sătenilor dezvăluie atât starea în care se afla satul, cât și relațiile dintre locuitori. Astfel, aceștia se plângeau Mitropolitului Victor Mihaly de Apșa (1841-1918): „Bunuri parohiale nu avem. Izvoare [bani] din ce să le facem nu sunt, anii răi ne-au amenințat. Suntem amenințați de foamete.” De asemenea, ei îl rugau pe mitropolit să nu dea crezare declarațiilor făcute de preotul Nicolae Ungureanu, despre care susțineau că nu avea o situație materială precară: „pr. Nicolae Ungureanu, cât și toată familia Ungurenilor […] sunt la cârma lăcomiei, atât de meșter și brutal ne-au pus pe gânduri. Acum dacă și pe teren bisericesc ne vor copleși ce ne mai rămâne?” Credincioșii merg atât de departe cu plângerea lor, încât amenințau cu „defecționarea totală dela sfânta unire”, adică părăsirea Bisericii Române Unite cu Roma, Greco-Catolică.

Se poate identifica, de asemenea, o formă de solidarizare cu familia fostului preot Teodor Pauletti, sătenii afirmând: „Ce e pe fondul intern parochial, șură, grajduri […] sunt proprietatea familiei fostului nostru preot repausat în Domnul Teodor Pauletti, care în viață ne-a fost cu toată dragostea și mângâierea.”

Dintr-un alt document aflăm că Mitropoliei i-au fost comunicate și numele sătenilor care ar fi inițiat mișcarea de contestare: Niculae Goția și Todor Popa al lui Zacharie.

La 22 decembrie 1913, protopopul Blajului a adresat o scrisoare mitropolitului, prin care îl informa cu privire la starea de spirit precară a credincioșilor, precum și la lipsa de fonduri a parohiei. Răspunsul a venit la 27 decembrie 1913 și a avut un ton ferm. Se menționa că Mitropolia nu primise nicio înștiințare detaliată despre starea domeniului parohial și că nemulțumirea celor 25 de credincioși era nefondată: „Cei 25 […] trebuie să fie deplin mulțumiți că-și capătă un așia preot precum este Onoratul Nicolae Ungureanu, carele e în stare a consolida acea parochie.”; „Preotul Nicolae Ungureanu a cunoscut tote împrejurările acestei parochii și totuși a cerut, nu este la locu motivul celor 25 credincioși”.

Revenind la familia Pauletti, dosarul consultat conține o serie de scrisori pe care văduva le-a adresat Consistoriului după încheierea anului de doliu. La 4 aprilie 1914, Laura Pauletti a depus cererea pentru asigurarea sa și a copiilor rămași orfani de tată. Laura Pauletti, născută Hulea, a fost înscrisă în fondul arhidiecezan viduo-orfanal începând cu 30 aprilie 1914. Aceasta primea pentru sine suma de 479 de coroane pe an, precum și ajutor bănesc pentru fiica sa, Silvia. Suma urma să fie plătită în patru rate, la 31 martie, 30 iunie, 30 septembrie și 31 decembrie.

Problemele văduvei nu s-au oprit aici, deoarece fiul său Aurel nu fusese înscris în fondul de ajutorare. Într-una dintre scrisori, Laura menționa că nu își putea permite să îl îngrijească: „Căci eu singură fără avere fiind nu am în stare al susține din puțina mea pensiune, ci alerg de nou la ajutoriul Escelenței Voastre și a Prea Veneratului Consistor Metropolitan.”; „Să binevoi-Ți să Vă îndurați grațios și părintesc a lua în considerare, că amăritul meu fiu nu e în stare să câștige nici o firmitură de pâine”. Mitropolia i-a acordat, pentru anul 1914, suma de 50 de coroane destinată îngrijirii fiului. Din informațiile cunoscute până în acest moment, văduva a solicitat același tip de ajutor și în anii 1915 și 1916, iar răspunsurile Mitropoliei au ajuns cu întârziere. O posibilă explicație pentru această întârziere o reprezintă numărul mare de cereri similare de ajutor bănesc, înregistrate în contextul Primului Război Mondial (1914–1918).

Nu în ultimul rând, scrisorile expediate de Laura Pauletti oferă detalii suplimentare despre handicapul fiului Aurel: „Starea miseră în care mă aflu e deajuns cunoscută tot asemenea și nefericirea fiului mieu, care nici la etatea de 27 de ani nu e în stare a-și duce bucătura la gură cu mâinile sale nici să se îmbrace.”

Cazul parohiei din Beșinău arată că, în lumea satului transilvănean de la începutul secolului al XX-lea, moartea unui preot nu reprezenta doar dispariția unei autorități spirituale, ci și declanșarea unui mecanism social, economic și administrativ complex. În jurul succesiunii parohiale se intersectau interesele Mitropoliei, drepturile văduvei, ambițiile clerului, lipsurile comunității și fragilitatea unei familii rămase fără sprijin. Scrisorile păstrate în dosar dezvăluie o realitate în care parohia nu era doar spațiu religios, ci și o resursă materială și un reper comunitar.

Nemulțumirea sătenilor față de numirea noului preot, invocarea sărăciei, amenințarea cu părăsirea Bisericii Greco-Catolice și solidarizarea cu familia Pauletti evidențiază starea problematică în care se afla comunitatea din Beșinău. Oamenii nu apar ca actori capabili să influențeze hotărârile venite de la Blaj, ci mai degrabă ca o comunitate apăsată de lipsuri, care își exprimă frustrarea în fața unei decizii deja luate. Faptul că solicitările lor nu au fost îndeplinite evidențiază distanța dintre centrul mitropolitan și realitățile locale: vocea satului este consemnată în documente, dar nu devine decisivă. În același timp, cererile Laurei Pauletti și situația fiului Aurel scot la lumină vulnerabilitatea socială a familiei, dependentă de fondurile viduo-orfanale și de bunăvoința Mitropoliei.

Privit astfel, dosarul nr. 8533/1915 depășește caracterul său strict administrativ. El surprinde, la scară redusă, tensiunile unei lumi rurale aflate la limita subzistenței, în care moartea, sărăcia, autoritatea și solidaritatea se împletesc într-o istorie a fragilității cotidiene. Beșinăul anilor 1913–1916 nu apare doar ca un sat cu probleme, ci ca un spațiu în care documentele bisericești transformă vocile celor marginali (văduva, orfanul și credincioșii nemulțumiți) în mărturii vii ale unei epoci aflate în pragul marilor rupturi ale secolului al XX-lea.