Polonia și începutul ocupației rusești

Partidul Țărănesc (regăsit în literatura de specialitate și sub denumirea de ”Partidul Popular”) este condus în această perioadă de Stanisław Mikołajczyk. Acesta conduce și guvernul polonez, aflat în exil la Londra. Important de menționat este faptul că Mikołajczyk nu dorește reformarea statului polonez după modelul sovietic, astfel Partidul Țărănesc devine un partid de opoziție sub regimul comunist. Cu toate acestea, în 1945 o aripă pro-comunistă se desprinde de partid.

Partidul Socialist este condus de Edward Osóbka-Morawski. După eliminarea țărăniștilor, acesta rămâne singura opoziție a comuniștilor. Socialiștii nu sunt de acord cu aspirația comuniștilor ca aceștia să fie principalul partid al coaliției guvernamentale (care se formează după cel de-al Doilea Război Mondial). Aceștia sunt forțați de comuniști să se alăture refuzării Planului Marshall, cât și de a fuziona cu Partidul Muncitoresc (partidul comuniștilor) în 1948. 

Blocul Democratic este format din comuniști, socialiști și dizidenți țărănești, fiind controlat de comuniști. Prin fuziunea forțată a Partidului Social-Democrat cu acest bloc politic, se formează Partidul Muncitoresc Unit Polonez (PMUP) ÎN 1948.

Conferința de la Ialta are loc între 4 și 11 februarie, 1945. În cadrul acesteia, URSS-ul își prezintă planurile referitoare la Polonia. Astfel, sovieticii doresc împingerea graniței poloneze spre vest pentru a putea prelua teritoriile estice ale statului. Totodată, prin extinderea graniței vestice, la spațiul polonez s-ar adăuga teritorii germane (Polonia învecinându-se la vest cu Germania). Prin această mișcare, sovieticii doresc perpetuarea atitudini antigermane în cadrul societății poloneze, cât și dezvoltarea unei atitudini prosovietice. Alături de această mutație teritorială, Stalin dorește formarea unui guvern polonez preponderent, ori chiar integral, comunist. Statele Unite și Marea Britanie se împotrivesc planurilor lui Stalin, însă nu se angajează la o reală contracarare a acestora. Acest fapt se datorează garanțiilor pe care conducătorul sovietic le dă celor două state democratice. Stalin asigură cele două state de lărgirea componenței guvernului provizoriu din Polonia, ceea ce înseamnă includerea unor reprezentanți din cadrul Partidului Țărănesc și al Partidului Socialist, alături de organizarea unor alegeri libere, imediat după sfârșitul războiului.

Până la realizarea alegerilor, constant amânate de comuniști de altfel, are loc un referendum pe data de 30 iunie, 1946. Acesta este descris de Stefano Bottoni sub numele de ”Referendumul De Trei Ori Da” (denumirea provenind de la răspunsul pozitiv al populației față de cele trei propuneri). Referendumul pornește de la propunerile socialiștilor, care primesc sprijin din partea comuniștilor. Sunt prevede trei puncte - disoluția Senatului (a cărei componență este aceeași din perioada interbelică, de dinaintea războiului), naționalizarea industriei grele, alături de distribuirea pământurilor din zona germană către țărani, ultimul punct făcând referire la stabilirea unei noi granițe polono-germane de-a lungul liniei Oder-Neisse (denumire dată de cele două râuri care compun granița naturală dintre cele două state). Pe parcursul acestui referendum, americanii și britanicii suspendă creditele acordate Poloniei, o modalitate prin care anglo-americanii protestează față de constanta amânare a organizării alegerilor de către comuniști. Mikołajczyk cere susținătorilor săi să voteze împotriva abolirii Senatului, concomitent alăturându-se celorlalte ministere în cererea de ratificare a celorlalte două propuneri. Referendumul este fraudat în favoarea atingerii obiectivelor de către comuniști, astfel datele oficiale arată că 68% dintre alegători sunt în favoarea abolirii Senatului interbelic, 77,2% sunt de acord cu nationalizarea industriei grele alături de distribuirea pământurilor către țărani, în timp ce 91,6% sunt pentru crearea noii frontiere. Dacă e să privim datele reale, adică cele nemodificate de comuniști, doar propunerea referitoare la crearea noii granițe polono-germane este cu adevărat aprobată de votanți. 

Reprezentativ pentru disidența comunistă poloneză este Władysław Gomułka, secretar general al Partidului Comunist Polonez, vicepremier și ministru al Teritoriilor Recâștigate. Acesta intră în conflict cu moscoviții, militând pentru urmarea ”drumului național” în materializarea socialismului polonez. Acest ”drum național” presupune limitarea dependenței și a imitării URSS-ului, deprecierea colectivizării și respectarea tradițiilor poloneze. Fiind acuzat de ”devieri drepiste și naționaliste”, de ”titoism”, este înlăturat din mai multe funcții pe parcursul anilor 1948-1949 (din funcția de Secretar General al Partidului în ‘48, din posturile ministeriale în ‘49). Tot în ‘49 este expulzat din Comitetul Central, ulterior fiind arestat în ‘51. În anii 1954-1955 este eliberat, alături de asociații săi, iar în ‘56 este readus la putere. Władysław Gomułka este succedat de Bolesław Bierut în funcția de Secretar General al Partidului.

Relația dintre comuniști și Biserica Romano-Catolică este una destul de dinamică. La început comuniștii naționalizează rețeaua de spitale și organizația de binefacere a Bisericii, alături de confiscarea moșiilor mănăstirești. Totodată, numirea în funcții ecleziastice se poate realiza doar cu aprobarea guvernului. Mulți episcopi și preoți sunt acuzați de spionaj, ori sabotaj economic, aceștia fiind întemnițați. Ulterior, Partidul și arhiepiscopul Varșoviei, Stefan Wyszyński încheie o înțelegere care să fie în beneficiul ambelor tabere. Astfel, Biserica trebuie să repudieze rezistența subterană care mai există și să susțină propaganda pentru pace a comuniștilor ca, în schimb, statul (reprezentat acum de Partidul Comunist) să autorizeze continuarea predării religiei în școli, publicarea ziarelor catolice, de funcționarea capelanilor în instituții și de conferirea unei oarecare autonomii Bisericii, alături de oferirea de fonduri de stat pentru școlile romano-catolice. Deși există o oarecare colaborare între Biserică și regimul comunist, instituția religioasă rămâne un loc de refugiu al opozanților regimului comunist.

Sovietizarea armatei poloneze se realizează încă din timpul celui de Al Doilea Război Mondial, după 1943. Această armată este formată din Divizia Kościuszko (creată de URSS în 1943), bande de partizani, voluntari și recruți siliți. În cadrul acestei armate  se află ofițeri sovietici care, ulterior, sunt chemați înapoi în armata sovietică, ei fiind înlocuiți de ofițeri polonezi formați în manieră comunistă. Treptat, URSS-ul își pierde încrederea în această armată. O reformare a armatei se realizează odată cu venirea mareșalului Konstantin K. Rokossovsky (comandant al armatei sovietic) în Polonia. Acesta devine în 1949 ministru al Apărării și comandant suprem al forțelor armate. Sub Rokossovsky se înlocuiesc cadrele antebelice cu ofițeri sovietici, se introduc noi mecanisme de îndoctrinare politică și se introduce obligativitatea serviciului militar.