Pioni
în Marele Război
„Gâtul mă strânge, dar îmi iau
putere să mă stăpânesc. Pe noi n-are voie să ne doară.” - Baneu Svetozar
În ziua de 28 iunie 1914,
atentatul de la Sarajevo a declanșat o criză diplomatică majoră în Europa.
Presa epocii a intuit gravitatea momentului, însă războiul nu era încă inevitabil.
După o lună de tensiuni, la 28 iulie 1914, Austro-Ungaria a declarat război
Serbiei, pe care o considera responsabilă pentru climatul politic ce făcuse
posibil asasinarea arhiducelui Franz Ferdinand, moștenitorul tronului imperial.
Ceea ce începuse ca un conflict regional s-a transformat rapid în ceea ce
contemporanii aveau să numească „Marele Război”.
Marele Război a fost prezentat, în
limbajul propagandistic al epocii, ca „războiul care avea să le încheie pe
toate”. În logica militară de la începutul secolului al XX-lea, conflictul era
imaginat ca o confruntare de scurtă durată, decisă prin ofensivă, mobilizare
rapidă și bătălii cu rezultat clar. Realitatea fronturilor avea să contrazică
dramatic această așteptare.
Primul Război Mondial a durat patru
ani și a cuprins, direct sau indirect, aproape întregul glob. Una dintre
explicațiile extinderii conflictului constă în sistemul de alianțe
politico-militare existent înainte de 1914, care a determinat mobilizări
generale și angajarea succesivă a marilor puteri pe câmpurile de luptă. Pentru
epocă, Marele Război a reprezentat cea mai amplă mobilizare militară de până
atunci, antrenând aproximativ 70 de milioane de combatanți.
Finalul conflagrației mondiale nu
aduce în prim-plan doar imaginea unei tabere învingătoare, ci mai ales
statistica devastatoare a pierderilor umane. Estimările variază, dar
aproximativ 8,5-9 milioane de combatanți au murit ca urmare a rănilor, bolilor,
execuțiilor, prizonieratului sau altor cauze asociate războiului. Entuziasmul
inițial, documentat prin imagini de arhivă, corespondență și mărturii, s-a
erodat treptat. Perspectiva romantizată asupra războiului a fost înlocuită de
imaginea trupurilor răpuse, a spitalelor de campanie supraaglomerate și a
suferinței umane.
Medicul Vasile Bianu (1858-1927)
surprinde, în volumul Însemnări din războiul României Mari, atmosfera
primelor momente de mobilizare: „Prin toate gările se vedeau trenuri lângă
trenuri, lungi de câte 50 până la 60 de vagoane, iar vagoanele erau acoperite
peste tot de soldaţi, care nemaiavând loc nici înăuntru, nici pe sus, se ţineau
pe scările şi capetele vagoanelor, atârnând ca ciorchinele de struguri.
Plecarea trenurilor, precum şi sosirea lor erau însoţite cu urale şi cântece
care străbăteau văzduhul în mare depărtare. Ai fi crezut că toţi aceşti eroi ai
neamului se duc la nuntă, aşa erau de veseli şi de sprinteni în mişcări. Toţi
strigau din toată inima: Să trăiască România Mare.”
Spațiul românesc nu era străin de
ceea ce se petrecea pe plan internațional. Românii din provinciile aflate
atunci sub autoritatea Austro-Ungariei au fost înregimentați încă din 1914. La
începutul conflictului, în rândul multor soldați români din armata imperială
exista un sentiment de loialism dinastic, specific mai multor comunități etnice
din monarhia dualistă. Pentru unii dintre acești soldați, participarea la
război putea fi înțeleasă și ca o formă de afirmare, de la care se așteptau
recunoaștere, beneficii sau drepturi sporite după încheierea conflictului.
Militari români au fost trimiși pe fronturile din Serbia, Galiția și Italia.
Situația Vechiului Regat era
diferită. Deși România aderase, în 1883, la Tripla Alianță, autoritățile de la
București au refuzat intrarea în război în anul 1914, invocând caracterul
defensiv al angajamentelor asumate. În cazul crizei din vara acelui an,
Austro-Ungaria era percepută ca putere agresoare. La Consiliul de Coroană de la
Sinaia, desfășurat la 21 iulie/3 august 1914, regele Carol I și un număr restrâns
de oameni politici au susținut alăturarea României la tabăra Puterilor
Centrale. Majoritatea participanților au optat pentru neutralitate.
Neutralitatea României (1914-1916)
a fost determinată de mai mulți factori strategici. În primul rând,
autoritățile doreau unirea teritoriilor locuite de români și aflate sub
stăpânire austro-ungară, având ca sursă de inspirație Italia. În al doilea rând,
țării îi lipsea pregătirea economică și militară necesară pentru o angajare
imediată în conflict.
Industria românească era slab
dezvoltată, iar producția de război era limitată de nivelul redus al
tehnologizării. Odată cu intrarea Imperiului Otoman în război de partea
Puterilor Centrale, legăturile comerciale ale României au devenit și mai
dificile. Aprovizionarea urma să depindă de rute lungi și nesigure, inclusiv
prin nordul Rusiei, prin porturile Murmansk și Arhanghelsk.
Efortul de război a mobilizat
toate resursele disponibile, atât în spațiul transilvănean, cât și în Vechiul
Regat. În unele cazuri, activitatea școlară a fost întreruptă pentru a folosi
copiii la strângerea urzicilor, plantă întrebuințată în industria textilă.
Frontul de acasă a resimțit presiunea împrumuturilor de război, a rechizițiilor
și a reglementării vieții cotidiene. Măsurile de economie au ajuns până la
interzicerea producerii și comercializării unor produse considerate
neesențiale, precum prăjiturile.
Intrarea României în război de
partea Antantei a fost condiționată de semnarea, la 4/17 august 1916, a
convenției politice și a convenției militare cu Franța, Rusia, Marea Britanie
și Italia. Interesul Vechiului Regat era dublu: obținerea recunoașterii drepturilor
asupra teritoriilor românești din Austro-Ungaria și asigurarea unui sprijin
militar concret din partea aliaților. România dorea să primească armament,
muniții și tehnologie modernă, dar și să beneficieze de reducerea presiunii
exercitate de Puterile Centrale, prin acțiuni militare aliate în Balcani.
Problema transportului echipamentelor către România rămânea însă dificilă,
tocmai din cauza rutelor lungi și vulnerabile.
Soldatul român pornea la război cu
numeroase vulnerabilități. Echipamentul și armamentul erau de proveniență
variată, uneori austro-ungară, alteori franceză, iar dotarea era adesea
insuficientă și învechită. Uniforma infanteriei, confecționată din postav gros,
provoca frecvent disconfort. La începutul campaniei, nu toți soldații trimiși
pe front dispuneau de cască de oțel, element esențial de protecție împotriva
schijelor și a proiectilelor. Echipamentul individual includea, de regulă,
raniță din piele sau pânză, cartușieră, baionetă cu teacă, bidon pentru apă,
gamelă și pătură.
Din punct de vedere ofensiv,
soldatul român era înzestrat mai ales cu puști Mannlicher, în special modelul
1893. În condiții de criză, s-au folosit însă și arme mai vechi, inclusiv
modele utilizate în timpul Războiului de Independență. Deficitul de armament
era atât de grav încât nu toți militarii mobilizați primeau pușcă. Situația era
dificilă și în privința armamentului automat: în 1916, densitatea mitralierelor
din unitățile românești era inferioară celei din armatele adversare, fapt care
a diminuat considerabil capacitatea de apărare și de sprijin a infanteriei.
Corpul de ofițeri era inegal
pregătit și avea misiunea dificilă de a comanda o masă de soldați dintre care
mulți erau slab instruiți, iar unii analfabeți. Lipsa instrucției militare se
vedea inclusiv în folosirea grenadelor. O parte dintre soldați se temeau să le
utilizeze, deoarece nu fuseseră familiarizați suficient cu mecanismul lor.
Artileria suferea, la rândul ei, din cauza numărului redus de piese moderne și
a problemelor de comunicații. În lipsa unei coordonări eficiente, au existat
situații în care focul artileriei române a lovit propriile trupe.
Aviația română se afla încă într-o
etapă de început. Numărul aparatelor era redus, iar multe dintre acestea aveau
performanțe limitate. Pe frontul românesc, Puterile Centrale au putut mobiliza
forțe aeriene mai numeroase și piloți cu experiență acumulată în cei doi ani
anteriori de război. În aceste condiții, ofensiva română din Transilvania,
începută după intrarea în război la 27 august 1916, a pierdut rapid ritmul
inițial și s-a încheiat după aproximativ 40 de zile, sub presiunea
contraofensivei Puterilor Centrale.
O mărturie orală consemnată la
București surprinde, în formă directă, precaritatea frontului: „Tata povestea
cum mureau și n-aveau armament, n-aveau încălțăminte bună. Au dus-o greu în
Primul Război Mondial, foarte greu.”
Experiența luptelor din 1917 a
schimbat însă percepția asupra capacității de rezistență a armatei române. După
retragerea în Moldova, reorganizarea cu sprijinul Misiunii Militare Franceze,
conduse de generalul Henri Mathias Berthelot, a contribuit la refacerea
structurilor militare. Bătăliile de la Mărăști, Mărășești și Oituz au avut o
importanță strategică majoră pentru menținerea frontului românesc.
Bătălia de la Mărășești,
desfășurată între 24 iulie/6 august și 21 august/3 septembrie 1917, a
împiedicat înaintarea trupelor Puterilor Centrale în Moldova și a blocat planul
de distrugere a rezistenței româno-ruse din această regiune. Deși trupele germane
au obținut o înaintare limitată, costurile au fost foarte ridicate: pierderile
lor sunt estimate, în funcție de sursă, la zeci de mii de oameni, în timp ce
armata română a înregistrat, de asemenea, pierderi severe.
În spitalele de campanie,
atmosfera era dominată de numărul mare de răniți și de frecvența amputărilor.
Amputarea era adesea singura metodă de a salva viața unui soldat, deși lipsa
medicamentelor și a condițiilor sanitare adecvate nu putea garanta evitarea
infecțiilor fatale. Vasile Bianu relatează cazul unui pacient adus în stare
gravă, cu antebrațul stâng zdrobit și genunchiul stâng rănit de gloanțe:
„Pentru a-i scăpa viaţa, la care ţinea aşa de mult, a trebuit să-i facem şi
amputaţiunea în sus de genunchi, în treimea de mijloc a coapsei, aşa că acest
soldat a rămas fără o mână şi fără un picior, de la rădăcina lor şi, culmea
nenorocirii, îi lipseau amândouă membrele din aceeaşi parte. Când a fost să îi
tai piciorul m-a întrebat cu ce are să se hrănească şi la asigurarea că statul
îi va purta de grijă, îi va face mână şi picior în asemănare cu cele pierdute,
dându-i şi o frumoasă şi îndestulătoare pensie, şi-a făcut cruce şi, zâmbind, a
zis: Acum taie-le domnule colonel.”
O altă formă de suferință era
prizonieratul. Deși prizonierii erau îndepărtați de focul direct al frontului,
condițiile de viață erau adesea mizere. Mulți au fost utilizați ca forță de
muncă, supuși frigului, foamei și bolilor. George Topârceanu descrie cutremurător
starea prizonierilor români: „Duceau o viaţă amară de ocnaşi, scoşi de sub
ocrotirea oricărei legi. Oamenii nu se spălau niciodată; setea şi-o potoleau
din şanţ ori mâncând zăpadă de pe câmp. Nenorociţii noştri ţărani nu mai aveau
nimic omenesc în ei. Îmbrăcaţi în nişte zdrenţe de culoare mohorâtă, fără nume,
pe care vântul umed sau crivăţul tăios le hărţuia în toate părţile, purtând în
picioare cârpe învălătucite, legate de sfoară, slabi, murdari, cu faţă
pământie, cu ochi sticloşi, cu mintea rătăcită de atâta mizerie, păreau nişte
cadavre care s-au sculat cu pământul în cap şi-au ieşit la lumina zilei în
hainele lor putrede, îmbibate de ţărână.”
Primul Război Mondial trebuie
înțeles ca o experiență traumatică, un conflict care a dezumanizat profund
societatea europeană. Imaginea soldatului mort și abandonat în no man’s land
rămâne una dintre cele mai puternice expresii ale acestei rupturi morale. Între
1914 și 1918, violența industrializată a atins proporții fără precedent, iar
soldatul român, asemenea altor milioane de soldați, a fost prins într-un
conflict care a depășit granițele experienței umane obișnuite.
Bibliografie
Bianu, Vasile, Însemnări din
războiul României Mari, Cluj, 1926.
Kirițescu, Constantin, Istoria
războiului pentru întregirea României: 1916-1919, București, 1922.
Torrey, Glenn E., The Romanian
Battlefront in World War I, University Press of Kansas, 2011.
Topârceanu, George, Amintiri
din luptele de la Turtucaia; În ghiara lor. Amintiri din Bulgaria și
schițe ușoare, București, 1918.
Comentarii (0)