Avortul și deciziile legate de propriul corp reprezintă o problemă recurentă și controversată, ce ține de drepturile individuale. În acest context, statele trebuie să protejeze dreptul femeilor de a efectua un avort în siguranță, iar protecția acestui drept este fundamentală. De asemenea, copiii rămân o responsabilitate în viața fiecărei mame; de aceea, femeile trebuie să aibă ultimul cuvânt în această privință.
Pe de altă parte, a susține contrariul înseamnă a te angaja într-o confuzie retorică a „valorilor familiei”, atât de des invocată de militanții împotriva avortului. În realitate, aceste valori, dar și materializarea lor, diferă de la un popor la altul, de la o cultură la alta. Încercarea de a aplica propriile tale convingeri cu forța altor persoane, precum susținerea unei legi împotriva avortului, este, după părerea mea, mult mai imorală decât actul în sine. Totodată, opțiunea pentru o soluție atât de radicală și brutală arată opusul mișcării „pro life”, care de multe ori se limitează la încercarea de a impune femeii o naștere pe care nu o dorește. Cu siguranță, ar fi mai eficiente alte metode, de exemplu investiții în centre de sprijin pentru femeile aflate într-o situație dificilă, donații pentru orfelinate sau implementarea educației sexuale în școli.
România în perioada regimului lui Ceaușescu reprezintă un exemplu extrem de intervenție a statului în viața cetățenilor, inclusiv în dimensiunea lor biologică. Interzicerea avortului nu a dus la dispariția acestei practici, ci doar la împingerea ei în clandestinitate. În consecință, avortul a devenit aproape invizibil în spațiul public, în timp ce viața femeilor a fost expusă unor riscuri majore, atât fizice, cât și psihologice, asociate procedurilor ilegale.
În programul Partidului Comunist din 1975 (Programul Partidului Comunist Român de făurire a societății socialiste multilateral de dezvoltare și înaintare a României spre comunism) se preciza: "vor fi luate măsuri corespunzătoare în vederea asigurării unui spor demografic normal, realizării unei proporții juste de vârstă a populației, menținerii tinereții poporului nostru. Se va aplica cu consecvenţă o politică de sporire a natalității, de ajutorare a copiilor şi familiilor cu mulți copii, astfel încât în 1990 populația României să ajungă la cel puțin 25 milioane locuitori, iar în anul 2000 la circa 30 milioane”
Aspirațiile lui Ceaușescu erau de a avea cât mai mulți supuși, ceea ce l-a condus la o politică natalistă obsesivă și abuzivă. Aceste măsuri se încadrează în retorica naționalistă prin care pretindea că ,,o mare națiune are nevoie de o mare populație mare”.
Astfel, ajungem la publicarea și implementarea Decretului nr. 770 din 1 octombrie 1966, intitulat „Pentru reglementarea întreruperii cursului sarcinii”, care a restricționat sever avortul și condițiile în care acesta putea fi efectuat, făcându-l, în practică, inaccesibil pentru o parte semnificativă a femeilor.
Pentru a menține un control strict, intervenția putea fi realizată doar de trei medici obstetricieni-ginecologi, în unități sanitare specializate, cu aprobarea unei comisii medicale raionale sau orășenești. În situațiile de urgență, medicul avea obligația de a anunța procuratura imediat sau, în cazul imposibilității, în termen de maximum 24 de ore. Ulterior, procuratura verifica, pe baza avizului medicului legist și a altor dovezi, dacă intervenția fusese justificată. Orice întrerupere de sarcină realizată în afara acestor condiții constituia infracțiune și era sancționată conform Codului penal.
În paralel, regimul a instituit controale ginecologice periodice obligatorii pentru femeile cu vârste cuprinse între 20 și 30 de ani, în special în mediul industrial, acestea desfășurându-se uneori în prezența reprezentanților miliției sau ai Securității. Fiecare sarcină era monitorizată de stat încă din momentul confirmării, iar pierderea acesteia era supusă unor investigații menite să stabilească dacă a fost rezultatul unui avort provocat. Ministerul de Interne și organele Securității au fost implicate activ în supravegherea personalului medical, inclusiv prin recrutarea de informatori în unitățile sanitare și în instituțiile de învățământ medical. Totodată, acestea contribuiau la identificarea și sancționarea cazurilor de avort ilegal, tratate ca infracțiuni împotriva statului. Atât medicii, cât și femeile suspectate de întreruperi de sarcină erau uneori expuși public prin intermediul presei, în cadrul unor campanii de stigmatizare menite să descurajeze orice formă de încălcare a legislației. Cu toate acestea, intervenția brutală a statului nu a reușit să mențină natalitatea la un nivel ridicat pe termen lung. Deși inițial s-a înregistrat un aparent succes, în perioada 1969–1973 s-a constatat un declin constant al ratei natalității. În acest context, în cadrul ședinței plenare din iunie 1973, axată pe rolul femeii în viața politică și socială, Nicolae Ceaușescu a criticat medicii, considerându-i responsabili pentru scăderea natalității. Această poziție a fost urmată de o aplicare mai rigidă a Decretului nr. 770, inclusiv prin intensificarea controlului asupra comisiilor medicale, unde au fost implicate și organe de represiune.
O altă măsură adoptată de regimul comunist pentru stimularea natalității a constat în impunerea unui impozit suplimentar asupra persoanelor care realizau venituri, aveau peste 25 de ani și nu aveau copii, indiferent de statutul lor marital. Această contribuție, cunoscută și sub denumirea de „taxă de celibat”, devenită în timp subiectul multor glume în perioada comunistă, a fost introdusă începând cu anul 1954, prin Decretul nr. 153 din 11 mai 1954. De-a lungul timpului, nivelul acestei taxe a fost majorat în repetate rânduri (1966, 1977, 1985), în încercarea de a încuraja nașterea de copii, în condițiile în care ea afecta direct veniturile deja reduse ale familiilor sau ale persoanelor necăsătorite.De la plata acestei contribuții erau exceptate persoanele care au avut unul sau mai mulți copii născuți vii, dar decedați ulterior, precum și persoanele cu invaliditate de gradul I sau II și soții acestora, pe durata invalidității. De asemenea, erau scutite persoanele fără copii care erau căsătorite cu persoane ce aveau copii, atât timp cât aceștia se aflau în întreținerea efectivă a unuia dintre soți sau unul dintre ei plătea pensie de întreținere. Nu aveau obligația de a plăti contribuția nici persoanele care depășiseră vârsta de 65 de ani în cazul bărbaților și 60 de ani în cazul femeilor. Totodată, erau considerate persoane cu copii și cele care aveau copii înfiați sau luați în plasament pentru creștere și educare.
Propaganda regimului a transformat maternitatea într-o misiune cu valențe aproape sacralizate. În acest context, femeia ideală în discursul oficial era reprezentată ca „mamă, soție și tovarășă devotată națiunii”. Această viziune a fost susținută printr-o amplă campanie pronatalistă, care a monopolizat presa vremii, frecvența articolelor dedicate acestei teme crescând semnificativ începând cu anul 1966. Intelectuali, medici, ziariști și chiar cetățeni obișnuiți contribuiau la consolidarea acestui discurs, promovând modelul familiei numeroase ca normă socială. De exemplu, medicul Ștefan Mileu, într-un articol intitulat „Medicul și responsabilitatea lui față de generațiile viitoare”, susținea că „demografia ne arată că o familie contribuie la creșterea populației doar dacă ea are cel puțin patru copii”. În același registru, maternitatea era constant glorificată în presă drept „împlinirea destinului de femeie”, „minune a naturii” sau „izvorul vieții”. Formule precum „puterea miraculoasă a copilului”, bucuria incomparabilă adusă de acesta sau sloganul „Copiii noștri - copiii patriei noastre” au devenit laitmotive ale propagandei oficiale.
După 1966, discursul public a fost profund impregnat de o terminologie familială, extinsă la nivelul întregii societăți. România era prezentată drept „țara-mamă” și „plai strămoșesc”, partidul comunist devenea „partid-părinte”, șantierul era descris „ca o familie”, iar recolta agricolă era transformată simbolic într-o „sărbătoare a fertilității pământului românesc”. Această metaforizare generalizată consolida ideea unei comunități organice, în care reproducerea biologică era echivalată cu datoria civică. Tema a fost preluată și în cinematografie. Filmul Ilustrate cu flori de câmp, regizat de Andrei Blaier, surprinde consecințele dramatice ale unui avort clandestin: o tânără moare în urma unei intervenții realizate în condiții improprii, iar o altă fată, marcată de cele întâmplate, se sinucide.
Pentru a încuraja creșterea natalității, pe lângă propaganda desfășurată, regimul ceaușist a introdus și o serie de medalii și distincții acordate femeilor care nășteau mai mulți copii. Astfel, prin Decretul nr. 810 din 01.12.1969, a fost instituită Medalia Maternă, acordată mamelor cu mai mult de 5 copii, Ordinul „Gloria Maternă”, destinat mamelor cu între 5 și 7 copii, precum și titlul și ordinul de „Mamă Eroină”, conferite femeilor care au dat naștere la peste 10 copii. Acestea reprezentau unele dintre cele mai importante distincții la care puteau aspira femeile în perioada ceaușistă. Distincțiile erau însoțite și de recompense financiare lunare: 200 lei pentru mamele cu 4 copii, 400 lei pentru cele cu 5–10 copii și 500 lei pentru cele cu peste 10 copii, suma fiind acordată pentru fiecare copil aflat în întreținere. Imaginea acestor „mame eroine” era intens exploatată de propaganda de partid, presa publicând articole ample dedicate lor. Cu fiecare ocazie, era subliniată grija partidului pentru familie și copii, uneori inclusiv prin implicarea familiei Ceaușescu, care participa simbolic la astfel de evenimente sau chiar boteza copiii unor familii numeroase.
În continuare, vor fi prezentate două cazuri de astfel de mame. Primul caz îl reprezintă Ana Ursache, transformată de regim într-un model ideal. Era o femeie fără educație formală, care locuia într-un cartier sărac al Iașului. Aceasta a fost decorată cu Ordinul „Mamă Eroină” pentru cei 21 de copii pe care i-a născut, cazul său fiind exploatat intens de propaganda comunistă. Vizibilitatea constantă de care s-a bucurat sugerează caracterul excepțional al situației sale, în condițiile în care puține femei împărtășeau o experiență similară.
Începând cu al cincisprezecelea copil, fiecare nouă naștere era anunțată în ziarul central al Partidului Comunist Român, „Scânteia”, iar în presa locală din întreaga țară apăreau frecvent reportaje și interviuri dedicate acesteia. La nașterea celui de-al douăzeci și unulea copil, femeia a fost asistată de o echipă de medici, în frunte cu un ginecolog renumit al vremii, intervenția fiind realizată prin cezariană, singura de acest tip în cazul său. Ulterior, în presa locală a fost publicat un interviu, însoțit de o fotografie în care aceasta ținea în brațe nou-născuta.
Ultima fiică a fost botezată de Nicolae Ceaușescu, conform ritului ortodox. Evenimentul nu a avut loc într-o biserică, într-un stat în care ateismul era ideologie oficială, ci la vila de protocol din viile de la Bucium, unde a fost adus un preot împreună cu cristelnița. În relatarea atribuită Anei Ursache, prelucrată de un ziarist, este descris momentul sosirii sale, când a fost întâmpinată de Elena Ceaușescu. Aceasta s-ar fi purtat, potrivit aceleiași relatări, „frumos”, asistând la slujbă, desfășurată „ca la biserică”, făcându-și semnul crucii și participând ulterior la o masă festivă. La final, Elena Ceaușescu i-ar fi oferit Anei Ursache 10.000 de lei, mai multe cutii cu haine pentru ea și soțul său („numai costume de ambasadori și de cucoane”), haine pentru copil, precum și dulciuri pentru ceilalți copii, conducând-o apoi până la mașină. Potrivit aceleiași surse, nu ar mai fi existat contacte directe ulterioare cu familia Ceaușescu, însă anual, de 1 iunie, reprezentante ale partidului sau ale autorităților locale o vizitau, oferindu-i sprijin material. Cuplul Ceaușescu își construia deliberat imaginea de protectori ai copiilor, propaganda oficială difuzând frecvent imagini în care aceștia apăreau alături de copii în cadrul vizitelor oficiale.
Al doilea caz îl reprezintă Constantina Bălan, din Focșani, declarată în anul 1980 „Mamă Eroină” pentru faptul că a născut 11 copii. Cu acest prilej, la șase ani după nașterea ultimului copil, a primit o distincție oficială și suma de 2000 de lei, considerabilă în raport cu venitul ei de femeie de serviciu. În pofida acestei recunoașteri, situația sa de viață a devenit rapid extrem de dificilă. La vârsta de 44 de ani a rămas văduvă, la scurt timp după nașterea ultimului copil, care era nevăzător. Greutățile materiale, lipsa unui sprijin constant și responsabilitatea îngrijirii unui copil cu dizabilități au afectat profund echilibrul familiei. În aceste condiții, și la recomandarea autorităților, a fost nevoită să încredințeze temporar patru dintre copii unor instituții de ocrotire. Ceilalți copii au rămas adesea nesupravegheați, ceea ce a dus la dificultăți educaționale și, în unele cazuri, la abandon școlar.
Pe termen lung, această situație a generat consecințe sociale semnificative: marginalizare, fragilizarea relațiilor familiale și slăbirea legăturilor afective dintre mamă și copii. Spre deosebire de cazurile idealizate în discursul oficial, experiența Constantinei Bălan reflectă o realitate mult mai răspândită. Statul, deși încuraja creșterea natalității, nu era pregătit să ofere sprijinul necesar familiilor numeroase confruntate cu dificultăți economice și sociale.
Maternitatea reprezintă o experiență complexă, influențată nu doar de factori biologici și personali, ci și de contextul social, economic și politic în care trăiește femeia. În cazul nostru modul în care maternitatea a fost percepută și trăită a fost puternic modelat de politicile statului și de condițiile de viață. Un element comun al multora dintre ele era sărăcia. În speranța că vor primi sprijin financiar din partea statului comunist pentru fiecare copil, unele familii au ajuns să aibă un număr foarte mare de copii. Deși, în anumite momente, sumele primite puteau părea semnificative, pe termen lung ele nu reușeau să acopere nevoile tot mai mari ale familiilor, iar dificultățile materiale se accentuau odată cu creșterea numărului de copii. În aceste condiții, mulți copii au fost nevoiți să muncească de mici, participând la diverse activități ocazionale pentru a sprijini veniturile familiei. Astfel, ei deveneau o resursă economică importantă, în lipsa altor posibilități de supraviețuire.
De asemenea, lipsa educației și a unei planificări familiale a avut un rol esențial. În multe comunități, nu existau cunoștințe sau acces real la metode anticonceptrive, iar sarcinile multiple apăreau frecvent și necontrolat. În același timp, în unele familii intervenea și credința religioasă, multe mame considerând că numărul mare de copii este „voia lui Dumnezeu” sau că întreruperea unei sarcini este un păcat. În timp, aceste situații au avut consecințe importante: multe femei au fost permanent ocupate cu sarcini și creșterea copiilor, iar la bătrânețe nu au beneficiat de pensii, deoarece nu avuseseră locuri de muncă stabile.
O altă consecință dureroasa a politicii pronataliste au fost avorturile empirice. Femeiile recurgeau la aceste intervenții din disperare, iar în lipsa unui cadru sigur și a unei proceduri de către un specialist multe dintre ele și-au pierdut viața. Aproape 10.000 de femei au murit în perioada comunistă în urma unor avorturi clandestine (cazuri înregistrate oficial, multe decese fiind incluse la ,,alte cauze”). Pentru a ilustra drama trăită, am selectat din bibliografia citată câteva mărturii care prezintă diferite dimensiuni ale problematicii: intervenții din perspectiva cadrelor autorizate din domeniul medical, dar și relatări ale unor femei care au avut experiențe în acest sens.
T.A. (născută în 1946, țărancă, un copil)
M-am gîndit aşa, că... cum să fac să n-am copchil. Păi ce-am făcut: am găsit şi eu nişte rădăcini d-astea de pelin, un fel de iarbă mare de-aici. Singură io m-am descurcat….[...]. Am luat o sapă de săpat la porumb şi o cazma şi am luat rădăcini de pă hat, de pă răzor, cum se zice mai pă domnieşte. Am luat de-acolo rădăcina, bună, lungă, groasă aşa ca degetu', am spălat-o frumos, am curăţat-o, cu un cuţit am făcut o groapă-aici aşe, am legat c-un fir de aţă mai multe şi am introdus-o 'năuntru, în uter. După asta am ţinut-o vreo 12 ore, nu mai mult, că de-atuncie şi venea un pic de ciclu. După-aceea venea dureri, te dure burta, că trebuie muncă, treburi, nu ştiu ce, ş-apăi în timp de-o săptămînă se ducea copchilu'. [...] M-am descurcat, mai și cu o sondă, mai şi cu... cîte năcazuri, Doamne iartă-mă, m-am descurcat, că io am fost şi arestată din cauza asta, a avortului... cam în '65. Cinci avorturi mi-am provocat. Şi n-am mers la nimeni.
G.N. (născută în 1943, asistentă medicală, necăsătorită)
Ca anestezist, în cei peste 25 de ani de cînd îmi exersez meseria, am văzut multă durere şi multe necazuri disperate. Sigur că în sala de operaţie sau de reanimare este important să ne concentrăm asupra aspectelor medicale şi foarte puţin asupra celor emoţionale. Dar există, bineînţeles, şi excepţii. Despre una din ele am să vă povestesc. Asta cu studenta era în '82. Vine doctorii' X., zice: „Mă, ai ceva de operaţie?" Zic: „Nu." Zice: „Te rog mult de tot, hai, vino puţin să stai la anestezie, că e o studentă." Măi, superbă era! Fata şefului Securităţii din B. Studentă, anu' 2 la filologie... [Fata] — o blondă superbă! Cînd am intrat în rezervă, o văd, era plină, exact cum ai pune un indigo pe faţă şi ai înţepa!... Mă uitam la ea... Nu ştiu, i-am inspirat eu încredere, am fost mai apropiată de ea, că la un moment dat îmi spune. Zic: „Măi, spune ce-ai făcut! Uite că trebuie să înceapă să te opereze, că nu-ţi face nimeni nimic!" Şi a zis. Prietenă cu un student de la medicină militară. În urmă cu trei săptămîni, împreună cu soacră-sa, au încercat o tentativă de sondaj. Era în luna a treia. La un moment dat zice: „Mi-a fost rău, am avut o stare de greaţă... de vomă, dar... am luat antibiotice şi ieri dimineaţă, cînd m-am sculat, m-am sculat aşa cum mă vedeţi, plină cu..." Au operat-o... şi cînd au deschis-o... varză! Uterul putred. A doua zi dimineaţă au transferat-o la doctoru' S., la dializă. [A murit pe dializă.] [Multe femei] au fost puse şi au murit pe dializă.
R.T. (născută în 1951, muncitoare, un copil)
[...] Şi odată am fost bolnavă. Mă durea burta pur şi simplu. Şi m-am dus la ea la consultaţie. Imediat m-a primit şi m-a consultat; i-am dus vin.
Cînd m-a chiuretat, asista procuratura. Întotdeauna cînd se deschidea o trusă de chiuretaj venea procuratura. Şi eu eram pe masă şi poliţia — era în civil — mă-ntreba ce-am păţit. Doctoriţa i-a spus ea imediat în locul meu. Şi el o zis: „Cum te numeşti? Să vedem buletinul!" Şi-atuncea asistenta spune: „Păi, asta-i problema, că şi-a uitat buletinul în maşina socrului." „Şi cum te cheamă?" Dar doctorul înainte mi-a pus un nume fals. „Înainte a fost chiuretată? A, pe motiv legal." (Cine avea patru sau şase copii, nu mai ştiu cum era, putea fi chiuretată legal.) Pe fişa mea trebuia să intru cum c-aş fi legală, dar ăla totuşi voia buletinul. Şi-ţi dai seama că eu, cînd am auzit, am şi leşinat. Am intrat în comă, nu mai ştiam de mine.
Erau în spital fete care aşteptau procuratura să vină să le ridice. Îţi dai seama, erau fete tinere care îşi făcuseră acasă. Doctorul venea ca s-o salveze şi, după ce o salva, o dădea pe mîna procuraturii, ca să scape basma curată. Şi-atuncea ele aşteptau să se facă bine, plus că le trebuia sînge, le trebuiau de toate... Era... nici nu pot să spun. Parcă eram într-un război. Numai într-un război cred că mai e teama asta! Cînd aşteptai, vedeai că aia se face bine şi vin procuratura şi miliţia s-o ridice cu cătuşele pe mîini şi-o duc la arest şi-o închid. Îţi dai seama în ce condiţii am trăit eu atunci.
[...] Femeile între ele discutau problema. De exemplu, cînd eram domnişoară, am văzut o înmormîntare. Era o fată tînără, de 20 de ani. Şi-a băgat o frunză de muşcată, pur şi simplu, şi-apăi s-o otrăvit cu totul. Între prieteni discutam aşa ceva.
Dr. T.G
Pe vremea lui Ceauşescu se spunea că ginecologii fac avorturi, fără să se ţină seama că noi chiuretatam resturi, nu făceam avorturi.
O modalitate de provocare a avortului era următoarea: se scotea sîrma dintr-un fir conducător [...] Se introducea tubul de nailon în uter şi se introducea alcool sau penicilină. Era o mare prostie, fiindcă alcoolul provoca necroze; penicilina făcea dezlipiri, dar oul rămînea acolo şi se infecta [rezultînd în septicemie].
Dr. M.
(născut în 1927, bărbat, obstetrician-ginecolog)
[Femeile îşi provocau singure întreruperea sarcinii] în primul rînd prin ruperea membranelor... Astea le-au periclitat, de aia au fost atîtea sindroame toxice infecţioase care au dus la insuficienţă renală acută prin moartea pacientei. Pentru că ruperea membranelor nu se putea face decît după trei luni jumate, patru, a sarcinii. [...] Şi... oricîte... măsuri de sterilizare erau folosite, era imposibil să dezinfectezi, avînd în vedere că lichidul amniotic era cel mai bun remediu de însămînţare. [...] [îşi provocau] cu fel de fel, cu ce... cu ce nu vă puteţi dumneavoastră imagina, cu igliţă, cu fus, cu... îşi introduceau oleandru, care ducea, la fel, la insuficienţă renală, îşi introduceau hrean... fel şi fel de substanţe toxico-septice. Şi prin alte manevre, cu degetul. [...] În disperare făceau orice.
Bibliografie:
Kligman, Gail, Politica duplicității. Controlul reproducerii în România lui Ceaușescu, traducere din engleză de Marilena Dumitrescu, Editura Humanitas, București, 2000.
Pădurean, C. Familia în timpul regimului comunist.
Bolovan, I. Aspecte privind relația politică-demografie în timpul regimului comunist din România.
CNSAS, Republica Socialistă România, Ministerul de Interne, Plan de măsuri privind îmbunăţăţirea muncii organelor de miliţie pentru aplicarea cu fermitate a dispoziţiunilor legale care reglementează întreruperea cursului sarcinii şi intensificarea activităţii de prevenire şi reprimare a infracţionalismului pe această linie, Arhiva Fond Informativ, Dosar no. 10428, vol. no. 11, 12.02.1979, f. 33 37,
Consiliul de Stat al Republicii Socialiste România. (1966, October 1). DECRET Nr. 770 din 1 octombrie 1966 pentru reglementarea întreruperii cursului sarcinii BULETINUL OFICIAL NR. 60 din 1 octombrie 1966.
https://www.iiccmer.ro/evenimente/2023/ilustrate-cu-flori-de-camp-1975/
Revista Flacăra
Revista Femeia
Comentarii (0)