Studiul istoriografiei prin prisma manualelor școlare reprezintă una dintre cele mai revelatoare metode de a descifra mecanismele prin care puterea politică modelează trecutul pentru a-și legitima prezentul. Manualul de istorie nu funcționează doar ca un instrument didactic, ci și ca un vehicul ideologic care reflectă valorile și interesele regimului sub care a fost tipărit.
Personalitatea lui Iancu de Hunedoara, cunoscut în documentele vremii și sub numele de Ioan de Hunedoara, constituie un studiu de caz exemplar în acest sens. Biografia sa transfrontalieră, marcată de originea românească și de ascensiunea spectaculoasă în ierarhia Regatului Ungariei, a permis istoricilor din epoci diferite să decupeze și să reinterpreteze segmente ale vieții sale pentru a servi discursului oficial.
În esență, analiza evoluției sale în manualele școlare demonstrează că istoria scrisă este, în egală măsură, o fereastră spre trecut și o oglindă a prezentului în care este redactată.
Perioada interbelicǎ
În perioada interbelică, manualul de istorie avea misiunea fundamentală de a consolida identitatea statului național unitar după actul de la 1918. Un reper esențial pentru această epocă este manualul de „Istoria Românilor pentru clasa a VIII-a secundară”, semnat de Ioan Lupaș și publicat la Editura Cartea Românească în anul 1937. În acest context, Iancu de Hunedoara este proiectat ca o figură solară, un „atlet al lui Cristos” care întruchipează virtuțile aristocrației românești transilvănene.
Discursul lui Lupaș pune un accent deosebit pe noblețea sângelui și pe dimensiunea spirituală a luptei antiotomane, prezentând ascensiunea lui Iancu nu ca pe un proces de deznaționalizare, ci ca pe un triumf al vitalității românești. Victoria de la Belgrad din 1456 este descrisă în termeni eroici, aproape mistici, subliniind recunoștința Europei față de brațul românesc care a salvat creștinătatea. Pentru regimul interbelic, oglinda istoriei reflecta un Ideal Național, în care Iancu servea drept dovadă a dreptului istoric al românilor asupra Transilvaniei și a rolului lor de „scut al civilizației apusene”.
Această viziune cavalerească și profund legată de identitatea nobilă a fost însă supusă unei revizuiri radicaler odată cu schimbarea regimului politic după cel de-al Doilea Război Mondial.
Perioada stalinistǎ
Trecerea spre stalinism a impus o logică nouă: eroii nu mai puteau fi aristocrați sau apărători ai credinței, ci trebuiau să devină exponenți ai luptei de clasă. Astfel, în manualul central al anilor '50, „Istoria R.P.R.”, elaborat sub supravegherea lui Mihail Roller la Editura de Stat în 1952, Iancu suferă o metamorfoză sociologică.
Roller operează o demitizare religioasă, eliminând conceptul de „cruciadă” și înlocuindu-l cu cel de „rezistență a poporului”. Succesele sale militare nu mai sunt atribuite geniului individual, ci participării țărănimii și meșteșugarilor, Iancu fiind portretizat ca un lider care se sprijinea pe „clasele de jos” împotriva marii nobilități maghiare „trădătoare”. În această etapă, oglinda istoriei devine o lupă ideologică ce ignoră contextul medieval real pentru a promova solidaritatea internațională a „popoarelor asuprite” împotriva feudalismului.
Perioada național-comunismului
Pe măsură ce regimul comunist a evoluat și a început să caute o legitimare internă prin distanțarea de Moscova, discursul internaționalist al lui Roller a devenit ineficient, lăsând locul unui naționalism agresiv promovat de Nicolae Ceaușescu.
Această tranziție a însemnat recuperarea lui Iancu din sfera luptei de clasă și reinserarea sa forțată în panteonul național pur. În manualele de „Istoria Patriei pentru clasa a IV-a”, publicate la Editura Didactică și Pedagogică în 1971, contextul funcțiilor sale europene este estompat, insistându-se obsesiv pe originea sa cnezială românească. Iancu este prezentat acum ca pilonul unui „bloc defensiv românesc”, coordonând strategic acțiunile lui Vlad Țepeș și Ștefan cel Mare într-o unitate organică ce prefigura, simbolic, unitatea de stat contemporană autorului. Oglinda funcționa acum ca un scut naționalist, transformând eroul medieval într-o justificare istorică a politicii de suveranitate a regimului de la București.
Perioada postdecembristǎ și actualǎ
Prăbușirea blocului comunist a adus cu sine necesitatea unei noi lecturi a trecutului, una care să renunțe la deformările propagandistice în favoarea unei rigoare științifice sincronizate cu valorile europene. În manualele contemporane, precum cele de „Istoria Românilor” de la editura Humanitas (2000) sau Corint (2004), coordonate de istorici precum Alexandru Barnea sau Mihai Retegan, se realizează o sinteză între identitatea națională și realitatea istorică multietnică. Iancu de Hunedoara redevine o figură a Renașterii timpurii, un lider pragmatic și un diplomat abil care a știut să navigheze între interesele Papalității și resursele Regatului Ungariei.
Accentul se deplasează de la mitologie la document, elevii fiind invitați să înțeleagă complexitatea unui personaj care aparține, în egală măsură, istoriei României, Ungariei și Europei Centrale. În această etapă finală, oglinda tinde să devină o fereastră deschisă, oferind o perspectivă nuanțată asupra unui om al frontierelor, a cărui moștenire este astăzi asumată sub semnul multiculturalismului.
În lumina acestor idei, analiza comparativă a acestor manuale demonstrează că Iancu de Hunedoara a fost, rând pe rând, un sfânt militar, un revoluționar social și un patriot absolut, în funcție de nevoile ideologice ale momentului. Deși faptele sale istorice au rămas neschimbate în arhive, semnificația lor pedagogică a fost permanent remodelată. Această metamorfoză confirmă faptul că manualul de istorie rămâne unul dintre cele mai puternice instrumente de construcție a conștiinței colective, reflectând nu doar faptele celor de dinaintea noastră, ci mai ales aspirațiile și temerile societății care scrie despre ei.
Surse Primare (Manuale Școlare):
Lupaș, Ioan, Istoria Românilor pentru clasa a VIII-a secundară, Editura Cartea Românească, București, 1937.
Roller, Mihail (coord.), Istoria R.P.R. Manual pentru învățământul mediu, Editura de Stat Didactică și Pedagogică, București, 1952.
Adăniloaie, Nichita; Pascu, Ștefan, Istoria Patriei. Manual pentru clasa a IV-a, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1971.
Barnea, Alexandru; Retegan, Mihai, Istoria Românilor. Manual pentru clasa a XII-a, Editura Corint, București, 2004.
Bibliografie
Boia, Lucian, Istorie și mit în conștiința românească, Editura Humanitas, București, 1997.
Drăgan, Ioan, Nobilimea românească din Transilvania între 1440-1514, Editura Enciclopedică, București, 2000.
Comentarii (0)