Bălcescu - Un altfel de populism.

POPULISMUL - CE ȘI CUM?

Populismul este un concept dificil de definit. Este caracteristic vag, abstract, un „cameleon” care își schimbă culorile în funcție de contextul local și ideologic. Se poate totuși înțelege mai degrabă ca un set de strategii, decât o ideologie tradițională precum liberalismul.

Retorica acestuia se bazează pe un „noi versus ei”, mobilizând o majoritate considerată îndreptățită, împotriva unei elite corupte sau a unori „alții” (un inamic perceput: minorități, puteri străine, imigranți). Este destul de simplu de caracterizat ca și moralistă, conspiraționistă, folosindu-se de mituri fundamentale pentru a solidariza.  Liderul carismatic, existența căruia fiind un sine qua non a populismului, face un apel pentru respingerea în totalitate a instituțiilor, practicilor politice existente ale „sistemului”. 

Ce înțelegem astfel prin populism? În primul rand, anti-elitism și anti-pluralism. Populiștii sunt singurii reprezentanți legitimi ai „adevăratului” popor. Se mai identifică un personalism accentuat, personificarea voinței populare în liderul „self-made man”. Populismul  va încerca să polarizeze prin argumente emoționale, comunicând direct cu masele, neintermediat de partide politice sau organizații ale societății civile. 

Am stabilit astfel un set de reguli arbitrare pentru a putea compara discursul culturii afective ale lui Nicolae Bălcescu de la mijloc de secol XIX, cu discursul neo-populist de astăzi. 

Analiza comparativă a celor două este relevantă având în vedere măsura în care partidele populiste de astăzi se folosesc de personaje precum Bălcescu pentru a-și justifica poziția ideologică. Nu este nimic mai simplu decât a afirma: „Noi doar urmăm modelul acestui mare om.”. Turnura iliberală a instituțiilor fundamentale, recesiunea democratică globală, observată prin valurile de autocratizare descrise în raportul V-DEM 2025 (nivelul mediu al democrației globale fiind egal cu cel din 1986!), sunt stimulate de o sporire a sprijinului mediu pentru partidele populiste.

NICOLAE BĂLCESCU - CULTURA AFECTIVĂ. 

Nicolae Bălcescu, este protagonistul analizei noastre. 

Participarea sa la conspirația lui Filipescu împotriva domnitorului Alexandru Ghica ne oferă o introducere în spiritul său revoluționar, deși aceasta eșuează. La 1843 este întemeietor al societății secrete „Frăția” - organizație care va activa împotriva „sistemului”. Între 1846 - 1848 este la Viena și Paris, în arhive, căutând surse pentru cartea sa „Românii supt Mihai Viteazul”. În cadrul Revoluției de la 1848 este de partea liberalilor, fiind mai apoi exilat de forțele Otomane. Activitatea sa după 1848 constă într-o continuă pledoarie pentru o mobilizare a societății tinere și unitate politică în spațiul românesc. 

Mai importantă decât activitatea sa politică este cultura afectivă pe care Bălcescu o cultivă în raport cu patria. Politica sentimentelor este definită de Ute Frevert ca „politică purtată cu sentimente, în jurul sentimentelor, dar nu motivată de sentimente”. Devine o necesitate in Europa post-1789, când relația monarh - supus / cetățean se îmbunătățește forțat.

 Istoricul Panaitescu îl descrie pe Nicolae Bălcescu ca un „raționalist entuziast”, dar în analiza documentelor și a corespondenței sale private, și ca membru al guvernului provizoriu Nicolae Mihai identifică elemente clare ale culturii afective. 

„Biata muma-mea, singura dragoste și adorație a mea, e așa nenorocită. Totdeauna am sacrificat-o dorinții mele către țeară”.

„Ca să fiu vrednic de prietena mea, voi ca durerea mea să o prefac în dragoste către țara mea.” (în contextul morții Elenei Negri)

Cele două citate ale revoluționarului pașoptist ne ajută să înțelegem viziunea sa față de țară. Aceasta precede orice iubire organică, trecându-se spre o solidaritate organizată.  

„Nenorociți sunt acei care concentrează toată puterea lor d-a iubi într-o dragoste intimă asupra unui obiect rar de găsit, iute trecător și peritoriu, cînd îl găsim. Pentru ce să nu întoarcem dragostea noastră toată asupra unui obiect mare și neperitoriu? Și ce e mai mare pentru om decât țara sa?” 

RITUALUL ȘI DISCURSUL POLITIC

Tranziția de la „spectatori la actori politici”, dorește  trecerea de la simplele discursuri din Adunările Obștești la activitate reală, pe teren. În viziunea lui Bălcescu, actorul politic trebuie să aibă capacitatea de a sensibiliza, de a „tulbura publicul, cu scopul de a-l mișca.”

„Și noi avem emoții aici, dar emoțiile noastre sunt mult mai nobile, mai vrednice de români.”

Perspectiva lui Bălcescu față de cetățeanul model cred că este cel mai apropiat exemplu de discurs populist. Cine era acest cetățean model? Țăranul proprietar. El are interes în apărarea pământului „nașterii sale”, care Bălcescu considera ca fiind legătura directă cu patria. 

„Țărani fanatici pătrunși de sacrul foc al amorului de țară” - armata națională ideală. 

 Bălcescu considera că simpla enunțare a ideii de “transformarea țăranilor  în mici proprietari” era suficientă pentru a induce emoții pozitive. O promisiune economică neserioasă, răspuns simplist la probleme complexe, dar una care atrage. 

BĂLCESCU - UN ALTFEL DE POPULISM.

Neo-populismul contemporan reprezintă evoluția adaptată a populismului clasic, prin liderii „outsideri”, operând prin rețele sociale - creând aceste echo chambers. Este fotogenic, este răspunsul eșecului teoriilor liberale, utopic, dar cel mai important idealist. Pericolul acestuia constă în autocratizarea insidioasă, o degradare treptată a normelor democratice, ale statului de drept până când democrația devine doar o fațadă. Lipsa soluțiilor reale este mascată prin identificarea unor dușmani ai poporului, fie ei imigranți, minorități de orice fel sau indivizi cu alte crezuri politice. Neo-populismul menține starea de frică, de insecuritate a populației pentru a genera deziluzii sociale majore atunci când soluțiile miraculoase nu se materializează. 

Cultura afectivă a lui Nicolae Bălcescu are anumite similitudini cu populismul contemporan, promisiuni complexe fără bază în realitate, propagarea sentimentelor anti-sistem de „noi versus ei”, se folosește de emoții și de istorism pentru a mobiliza. Diferența majoră se află în obiectivul final al mișcării pașoptiste comparativ cu cele ale partidelor populiste de azi, fie ele de stânga sau de dreapta. „Inamicul” Revoluției nu este nici pe departe perceput, fiind fie domnitorul Bibescu, fie Imperiul Otoman asupritor. Bălcescu face pledoaria pentru actori politici anti-sistem pentru a mobiliza, nu polariza deliberat societatea în tabere antagonice. În ciuda faptului că guvernul provizoriu nu a rezistat, a introdus idei liberale fundamentale în lupta pentru unitate națională. Proclamația de la Islaz și memorialistica pașoptistă deservesc un rol crucial în procesul de adaptare a ideilor Occidentale și la modernizarea Principatelor.